Lumea mea interioară

Pentru mine, ca și pentru mulți alții, trezirea la realitate a fost bruscă și destul de traumatizantă.

Nu îmi aduc aminte foarte bine care a fost șocul inițial care m-a smuls din visarea plăcută și caldă și m-a aruncat în realitatea crudă și rece a vieții mele. A existat însă clar un moment în care am sesizat că în inima mea s-a făcut brusc întuneric, ca și cum din senin s-a pornit cea mai puternică furtună, care mă forța să îmi țin ochii închiși ca să nu mi-i rănesc.

Probabil a fost prima palmă, care mi-a oprit respirația și mi-a paralizat sufletul, sau o vorbă dură ieșită din gura unui părinte extrem de supărat pe fiica lui de 5-6 anișori, sau poate că șocul s-a instaurat treptat, făurind mai întâi scenarii cum că poate totul a fost doar în mintea mea și că mâine voi constata că nu a fost decât un vis urât…

În întunericul ăsta au început să apară gânduri, ca niște nori negri înfiorători, mai negri decât întunericul în care apăreau, gânduri pe de o parte despre cum să supraviețuiesc durerii, pe de altă parte despre faptul că poate asta meritam.

Așteptam și îmi doream foarte tare să fiu salvată, dar în același timp mă așteptam cumva să fiu din nou abuzată, poate chiar mai rău, mai crud, mai fără milă.

Astfel, în fiecare dimineață mă trezeam din nou cu speranța sfâșiată în mii de bucăți, cu mintea amorțită și cu inima înghețată, dar găseam putere să și zâmbesc și să mă comport ca un copil fericit, pentru că mintea mea avea nevoie să se simtă “normală”. Când nu îmi “reușea” zâmbetul sau pacea, eram foarte tristă și înspăimântata. Mă vedeam diferită de ceilalți copii pentru că nu mă simțeam iubita, ca și cum era vina mea cumva și am început să cred gândul că poate așa m-am născut, “defectă pentru iubire”…

Am petrecut mult timp cu mine însămi, în întunericul instalat poate prea de timpuriu în inima mea, întuneric care m-a ajutat să supraviețuiesc, pentru că acolo nu avea loc nimeni, era doar al meu, era întunericul în care eu mă puteam izola de realitatea vieții mele. În aceste momente de izolare, fără să știu ce fac, eu de fapt scotoceam în străfundurile ființei mele, îmi căutăm resursele, strigam după puterea mea.

Durerea nu era permisă în interiorul ființei mele, era împinsă în afară cu toată furia de care eram capabilă…și eram foarte capabilă, pentru că furia era ceea ce mă ținea în viață. Ea mă ajuta să mă simt puternică în ochii mei, deși nu era clipă în care să nu îmi imaginez că voi fi salvată.

Atunci am descoperit că iluzia era o modalitate de a putea merge mai departe fără să mă sparg în bucăți. Tot ce îmi rămânea de făcut în acele momente era să visez, să îmi imaginez, să mă iluzionez…deși tristețea era atât de mare încât simțeam că nici toate lacrimile unei vieți de om nu o pot cuprinde.

Speranța că voi trăi ceva minunat la un moment dat era un gând din ce în ce mai firav, dar la care nu am renunțat, doar că îmi era din ce în ce mai greu să îl hrănesc cu atenția și cu energia mea. Făceam eforturi colosale, ca în spațiul de durere din ființa mea să mai las din când în când să intre imagini create cu ochii minții mele de copil, imagini despre mine fericită, iubita, văzută, validată, dorită. Cred că asta a fost cea mai mare putere a mea, aceea de a nu renunta și de a persevera, cu încredere în cine sunt eu cu adevărat, în a-mi visa și clădi realitatea pe care mi-o doream și pe care simțeam că o merit.

Era greu să cred că oamenii sunt în esență buni și că viața e de fapt frumoasă, dar ceva din mine nu putea renunta la această credință si așteptam acea lumină vindecătoare ca pe ceva măreț, ca pe ceva adânc îngropat în interiorul ființei mele, acoperită de întuneric, dar atat de prezentă în interiorul meu.

Puterea mea interioară pulsa în mine cu șoapte bine articulate: SUNT AICI! NU TE-AM PĂRĂSIT NICIODATĂ!