Dacă ați sta pentru o secundă să vă gândiți, ce culori v-ar apărea în minte gândindu-vă la copilărie?
Povestea mea începe cu un copil curios și dornic să afle cât mai multe despre viață și despre ceea ce îl înconjoară. Asemenea unei cărți cu foi albe, cu poveștile încă nescrise și cu emoțiile încă netrăite, așteptam cuminte și răbdătoare ca lucrurile să se întâmple și îmi amintesc un lucru foarte clar, că tot ce aveam nevoie ca să mă simt în siguranță era să primesc afecțiune și iubire.
Firește, ca pentru orice copil, centrul universului meu au fost părinții, de la care îmi doream să fiu vazută, să mă valideze și să simt că sunt iubita exact pentru ceea ce sunt.
Părinții noștri, cu precădere mama, sunt cei care dau pentru prima oară culoare vieții noastre, cei care așează pensula pe pânza vieții. Dacă din vârful pensulei curg culori calde, optimiste, pline de speranța, entuziasm și de dragoste pentru viață și traseul nostru va fi întocmai, iar dacă culorile în care se conturează tabloul sunt sumbre, reci, blocante și înfricoșătoare, noi vom deveni niște adulți temători, speriați, furioși și extrem de sensibili și reactivi la experiențele pe care le trăim.
Toți părinții, inclusiv ai mei, sunt tot oameni și la fel ca fiecare dintre noi, unii poate acum părinți la rândul lor, au avut propriile motive pentru care au ales culoarea galbenă sau culoarea gri, propriile experiențe de viață și propriile pânze pe care pensulele părinților lor au pictat ce tablouri au știut să picteze.
Așa se scriu primele povești despre viață și despre lume în cartea vieții noastre cu foi albe. Și se scriu fără încetare; copilul acceptă tot, ca mai târziu să creadă că el și-a scris singur poveștile și, ca adult, să observe că viața lui seamănă extrem de mult cu cea a părinților lui… aceleași traume, aceleași blocaje, aceleași păreri despre viață, despre ceilalți sau despre propria persoană.
Povestea viețîi mele a fost colorată de-alungul anilor atât în nuanțe vii cât și în nuanțe dintre cele mai întunecate, trăind cu amintirea clipelor frumoase, dar și cu cea a întrebărilor de genul:
“De ce mi se întâmplă mie asta?”, “Cu ce am greșit?” , “Oare e ceva în neregulă cu mine și nu merit să fiu iubita?”
Astfel, am ajuns în punctul de a reflecta asupra gândurilor, emoțiilor și acțiunilor mele. Una dintre primele mele conștientizări a fost că simțeam nevoia de a mă face utilă. Făceam asta încercând să mă pun în serviciul celorlalți, pentru a îi salva pe cei care erau în suferință sau care erau nedreptățiți, fără să știu că de fapt aveam nevoie să mă salvez pe mine din suferința pe care o trăiam.
Pe scurt, povestea copilăriei mele nu este cu nimic diferită de povestea multor alți copii care au crezut că asta este normalitatea. Dar nu este. Iar când ajungem să descoperim acest lucru, de abia atunci începe viața cu adevărat, o nouă poveste scrisă de noi înșine în culorile pe care ni le alegem singuri de data aceasta. O poveste în care ne vindecăm rănile și descoperim aspecte de-ale noastre pe care nu le puteam vedea înainte din cauza blocajelor, a durerii și a convingerilor limitative.
Ceea ce aducem la suprafață prin vindecare ne poate impulsiona să urmăm o nouă cale, o cale în care suntem conștienți de cine suntem cu adevărat, cine ne dorim să devenim și cine știe, poate ca și în cazul meu, unii dintre cei care se vor trezi la noua lor viață vor alege o cale a serviciului, de data aceasta nu din lipsă, ci din prea-plinul iubirii de sine pe care în sfârșit și l-au redobândit și din care pot oferi și altora pentru a îi ajuta să se readucă ACASĂ.